In prima parte, cu o experienta de sute de interviuri directorul firmei de soft ne va vorbi despre ce anume trebuie sa stii cand te pregatesti pentru un interviu. Care sunt lucrurile pe care trebuie sa le spui si care sunt lucrurile pe care nu trebuie sa le spui, si altele.

Apoi ne vom imparti pe ateliere:

Un atelier pentru stiinte juridice, unul pentru inginerie-IT, unul pentru stiinte economice si unul pentru medicina (farmacie si asistente medicale).

Invitatii nostri vor raspunde intrebarilor voastre, vor incerca sa ne spuna care sunt lucrurile la care trebuie sa renunti pentru a avea o cariera de succes, dar si care sunt lucrurile la care nu ai voie sa renunti niciodata. Cum poti sa ai succes si sa fii „sare si lumina” in acelasi timp.

M-am gândit să scriu şi eu despre felul cum m-a surprins Dumnezeu, atunci nerealizând poate că El a adus acel lucru în viaţa mea prin alţi oameni. Vă voi povesti despre prima mea bucurie din viaţa mea ( sincer să fiu, nu cred că a mai existat înaintea ei alta, însă dupa ea…cu gramada).
1996-nu voi uita niciodată acel an. Mă scol dis de dimineaţa intr-o zi fără să mănânc nimic, mă urc împreuna cu mama in maşina unchiului meu si pornim la drum. Destinaţia…dacă ştiam locul înspre care mă îndrept, sigur nu mă urcam in maşina.

Ajungem la destinaţie-o casă de copiii-mă dă jos din maşina şi apoi pleacă în treaba ei.Ziua s-a terminat alergând dupa maşina,încercând s-o ajung pe mama,dar fără succes.Eu fugeam dupa maşină iar personalul căminului după mine…

Dupa ce 6 ani de zile am adunat doar tristeţe, singurătate, sărăcie, dezamăgire dupa dezămagire, exact de acel lucru nu aveam nevoie.

Experienţa de care vreau să vă spun nu poate fi scrisa. Cu toate că prima jumătate de an dupa ce am ajuns la cămin a fost groaznică, nu era mama si asta mă durea foarte tare, a venit acea bucurie de care aveam nevoie,bucuria de a nu duce lipsă de nimic,de a avea tot ce vreau cu toate că nu eram obişnuit cu asta mă bucuram foarte mult.

De ce bucuria de a spune TATA? Nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl meu adevărat, încă îl mai caut, dar în camin am dat de un om extraordinar căruia i-am spus mai târziu TATA si care este una dintre persoanele cele mai importante din viaţa mea; bucuria de a spune pentru prima dată TATA si nu numai de a spune ci şi de a simţi că este ca un tata pentru mine.

Bucuria de a avea un pat unde poţi să dormi…a fost aşa de rău să dorm împreună cu sora şi mama mea în acelaşi pat, un pat mic, în loc de saltea avand paie…mamă , ce mă mai gâdilau paiele..A fost ceva special prima noapte pe o saltea.

Am fost aşa bucuros că puteam trăi şi eu mai bine,nu am visat niciodată că voi avea toate acestea, că nu voi duce lipsa de nimic. Aveam un tata, aveam un pat unde sa dorm, de asemenea duş unde să fac baie..şi mai mult decât atât mancare, ceea ce la mine acasă nu aveam aproape deloc sau chiar deloc, eram nevoit sa cerşesc, se îngrijeau alţii ca să nu mor de foame, ţin minte guma verde ( gumă Turbo ) de 100 de lei. În fiecare zi primeam câte o guma de la vecina şi în lipsa de mâncare o mestecam toată ziua.Erau zile care treceau fără să mănânc pentru că mama nu avea ce să puna pe masă.

Am avut parte de atunci până azi de o gramada de lucruri şi ştiu, sunt sigur că acesta a fost planul Lui cu viaţa mea si îi sunt mereu recunoscător pentru acest lucru.

Fii mereu mulţumitor Lui pentru fiecare lucru pe care îl ai,de la familie şi până la cele mai mici lucruri…sunt aşa mulţi care nu le au şi tânjesc dupa ele.

Gaithers…de abia asteptam sa merg la concertul lor,mai ales ca urma sa mergem cu tot corul in Ungaria…planuiam asta de cateva luni…avea sa fie o experienta de neuitat…si asa a si fost,dar nu dupa cum ma asteptam eu.

Era luni seara la grupul de rugaciune…ne-am rugat pentru credinta.M-am rugat cu sinceritate,imi doream ca Domnul sa ma ajute sa am o credinta mai mare,doream sa experimentez puterea Lui.Si cum Domnul raspunde celor care se roaga Lui in duh si in adevar,dupa doar 3 zile mi-a raspuns…a ingaduit unui hot sa imi fure portmoneul ….buletin,card,carnet de student,abonament Ratuc si CFR,dar cel mai important,bani primiti de acasa doar cu o zi in urma…ii purtam pe toti la mine ca doar stiti si voi,studentul e sarac mai tot timpul,si asa simteam si eu ca am mai multi un pic….falsa iluzie. Dupa ce am trecut de primul soc –ca am fost furata,a venit al doilea:nu mai aveam buletin,deci nu mai puteam sa merg in Ungaria la concertul Gaithers,mai ales ca urma sa se plece in doar 4 zile.

Incercand sa imi dau seama de ce mi s-a intamplat tocmai mie acest lucru ,si tocmai acum,mi-am adus aminte:Domnul a raspuns rugaciunii mele….doar nu aveam sa primesc credinta asa,din senin…nu!…credinta,rabdarea si altele ca ele se dobandesc doar in urma experientelor,iar cand ceri Domnului sa ti le dea,EL iti va trimite situatiile si imprejurarile potrivite ca sa le dobandesti. Asa mi-a trimis si mie credinta.

La inceput am crezut ca Domnul isi doreste ca eu sa cred ca El poate sa rezolve problema buletinului meu,chiar daca mai erau doar 4 zile la dispozitie….si am crezut asta din toata inima.In fiecare dimineata ma trezeam cu speranta ca aceea va fi ziua in care voi primi un telefon cum ca portmoneul sau macar buletinul meu a fost gasit….si zilele au trecut una dupa alta…si cu cat se apropia ziua de plecare,cu atat eu credeam mai tare ca Domnul va face o minune si mai mare.Toti cei din cor ma intrebau:Ti s-a gasit buletinul? -Nu,dar mai astept,cred ca o sa il gaseasca cineva pana marti…..Nimic.

Marti seara…miercuri era plecarea si nimic….ultimele mele sperante erau spulberate…atunci nu am mai putut:am cazut pe genunchi si am izbucnit in plans…De ce,Doamne?Stii cat de mult am dorit sa merg!De ce tocmai acum? Eu chiar am crezut ca Tu imi vei aduce inapoi buletinul si nu pot sa inteleg de ce nu ai facut-o? Care e planul Tau pentru mine?….si acolo,printre suspine,L-am simtit mai aproape de mine ca oricand.Si o noua credinta s-a nascut in inima mea:ca El imi doreste binele…si atunci pacea si bucuria au inundat inima mea.Domnul bucuriei se atinsese de inima mea zdrobita si o umpluse cu bucurie,chiar in momentul in care nu credeam ca pot sa simt asa ceva….cum sa te bucuri ca toti ceilalti pleaca si tu ramai singura acasa?cum sa te bucuri ca toti vor participa la concertul pe care il planuiai de cateva luni si tu vei auzi doar povestile lor de acolo?cum sa te bucuri ca pe langa banii pe care ti s-au furat,ii mai pierzi si pe cei dati pentru bilet,pentru ca nimeni nu merge in locul tau? CUM????

Ei bine,Domnul Bucuriei,Domnul cel Atotputernic a facut posibil acest lucru si am putut sa ma bucur pentru cei care au mers,dar mai mult,am putut sa ma bucur ca El a raspuns rugaciunii mele,ca l-am simtit aproape de mine si in aceasta incercare ,ca sunt atat de pretioasa pentru El incat nu va lasa sa mi se intample nimic rau si ca El lucreaza intr-un mod atat de minunat,desi uneori,pe moment,pare cea mai neplacuta experienta(aurul se curateste prin foc).Cand ma uit inapoi in timp,nu pot decat sa ii multumesc Domnului ca a ales sa lucreze in felul acesta in viata mea:am simtit cum ceilalti s-au rugat pentru mine si am vazut toate eforturile lor de a face posibil sa merg si eu…le pasa ca o persoana din cor nu putea sa mearga. Apoi,daca as fi mers in excursie si la concert,as fi venit bucuroasa ca am mers acolo,dar dupa putin timp as fi uitat si de asta…asa,am primit adevarata bucurie care a durat mult timp si chiar si acum cand va povestesc ma simt plina de bucurie,pentru ca a fost una din cele mai frumoase perioade din viata mea.Slava sa fie a Domnului!

Nu stiu daca ai trecut si tu prin astfel de momente…dar sigur vei trece prin cel putin una. Poate nu ti se va fura portmoneul(invata de la mine si nu umbla cu capul in nori:P),dar daca esti un copil credincios Tatalui tau,Satan nu se va lasa si va aduce in calea ta multe ispite…increde-te in Tatal tau care iti doreste binele si va fi mereu langa tine….increde-te in Domnul Bucuriei care te va surprinde in cele mai neasteptate momente si iti va darui fericirea care dainuie.

In primele zile totul s-a desfasurat “conform planului”, imi faceam cuminte partea, sunam pentru diferite oferte din ziar, incercand sa nu fac mofturi si se parea ca lucrurile se vor rezolva rapid. Doar ca, intr-un timp foarte scurt, s-au anulat pe rand toate posibilele variantele, din diferite motive. Deja trecusera aproape 2 saptamani.. cine sa te mai angajeze pentru o luna si jumatate??

Nu vedeam nici o posibila solutie, iar frustrarea mea era cu atat mai mare cu cat consideram ca “mi-am facut partea”, ma rugasem pentru asta si chiar asteptasem cu incredere un raspuns de la Domnul. Si zilele treceau si eu deveneam tot mai nelinistita si derutata. Desi situatia nu era cu adevarat grava, singurul lucru la care puteam sa ma gandesc era ca am nevoie de un raspuns de la Domnul si ma simteam ca si legata la ochi, nevazand nici o modalitate in care lucrurile s-ar fi putut rezolva.

..Atunci mi-a vorbit asa de bland si de clar Domnul si am inteles ca invat ce inseamna cu adevarat increderea in El atunci cand imi este “luata vederea” de tot, nu cand am un plan de rezerva! Si ca desi, din punctul meu de vedere, aveam toate motivele sa ma framant, El dorea sa am o inima linistita si plina de pace.

Au mai trecut cateva zile si Domnul m-a surprins intr-un fel minunat, cu 2 joburi, dar partea cu adevarat uimitoare a fost ca erau perfecte in cele mai mici detalii: programul era flexibil si puteam merge la amandoua, erau exact in domeniul care imi placea, lucram si alaturi de crestini si aveam contact cu persoane de la care aveam o multime de lucruri de invatat. Si Domnul a aranjat lucrurile in asa fel incat m-am putut implica si in niste proiecte de evanghelizare cu tinerii de la biserica, la care eram convinsa ca trebuie sa renunt din cauza lipsei de timp.

Experientele de felul asta sunt ca niste pietre de aducere aminte pentru mine, cu adevarat pretioase! Pentru ca in momentele in care sunt descurajata si ma uit mai mult la ceea ce imi spun circumstantele decat la ceea ce poate face Dumnezeu, imi amintesc de purtarea Lui de grija care m-a lasat fara cuvinte de-atatea ori! Si imi amintesc ca El vrea sa umblu “prin credinta, si nu prin vedere” si ca ceea ce spune Ps. 57:11 “Caci bunatatea Ta ajunge pana la ceruri si credinciosia Ta pana la nori”, e o realitate care nu se schimba in functie de perceptia mea.

Anul trecut, ca toti ceilalti, mi-am facut planuri de sfarsit de an. Imi doream sa petrec Craciunul alaturi de parinti, in Galati, iar de Revelion sa ma intorc in Cluj si sa fiu alaturi de prietenul meu in trecerea dintre ani. Ma gandeam ca e un plan absolut normal, dar Domnul avea sa imi demonstreze ca planurile mele nu se potrivesc mereu cu ale Lui.

De Craciun am fost cu parintii in vizita la rude, la tara, inclusiv in unul dintre locurile ce mi-au marcat copilaria intr-un mod total neplacut, asa ca nu m-am bucurat deloc de sarbatori.

Dupa Craciun am fost cu parintii si fratii mei la patinoar. Mama mea nu stia sa mearga pe patine, asa ca m-am oferit sa o ajut si am luat-o de mana si am pornit pe gheata. Dar exact in curba ea si-a luat viteza, s-a dezechilibrat si m-a tras de mana in jos. Pe ea au prins-o fratii mei, dar eu am cazut cu capul de gheata. Nu mai stiu exact ce s-a intamplat atunci, dar imi amintesc la un moment dat privirea inlacrimata si disperata a mamei mele, glasul ei care striga dupa ajutor si palmele ce mi le dadea ca sa imi revin. Am refuzat sa merg la spital in acea seara[asa cum fac deobicei], dar m-am simtit rau toata noaptea si incepusem sa amortesc.

Dimineata, la prima ora, am plecat la spital, la urgenta. M-a consultat un medic si m-a internat. Dupa cateva ore am inceput sa amortesc si sa nu mai simt nimic pe partea dreapta. M-am speriat, parintii si mai tare. N-aveam nici 20 de ani, nu puteam sa concept sa raman paralizata. Parintii au mers din medic in medic si cautau disperati sa gaseasca solutii, trimiteau mesaje fratilor sa se roage pentru mine. Eram mai speriata cum n-am mai fost niciodata in viata mea.

Era luni, inceput de saptamana, inceput de cosmar pentru mine. M-am revoltat pe Dumnezeu. Nu intelegeam ce vrea de la mine, nu intelegeam de ce nu ma lasa sa ma bucur de putinele zile libere alaturi de familia mea. Ii vorbeam, dar nu primeam niciun raspuns, asa ca am refuzat sa Ii mai vorbesc. Doar stateam in pat si ma uitam pe tavan, pe peretii albi ai salonului si tot ce auzeam erau sunetele de durere scoase de doamnele din salon. Era inceputul celor mai lungi si mai grele ore din viata mea. Nu am putut dormi, mi-era teama ca nu cumva cand ma trezesc sa nu mai pot misca deloc.

Marti dimineata vine medicul la vizita si ce era cel mai trist si mai greu pentru mine era ca nu ma credea. E adevarat ca abia iesise de putin timp de la psihiatrie si ma tot intrebam de ce mai profeseaza, dar in acele clipe tot ce imi doream era sa ma inteleaga cineva. Aveam un cheag de sange la cap si doua vertebre cervicale deplasate, dar lui nu i se parea chiar atat de grav incat sa nu mai simt nimic pe o parte. Imi dadea cu ciocanelul peste genunchi, ma zgaria in talpa pana imi dadea sangele si nu simteam nimic si el imi spunea ca daca nu spun nimic inseamna ca sunt rezistenta la durere. Imi venea sa plang. Nu ma durea piciorul, dar ma durea inauntrul meu ca nu ma crede.

Medicul a plecat asa ca am ramas doar eu cu framantarile mele. Am inceput sa plang si sa ma gandesc la viata mea. Am realizat ca de prea multe ori in rugaciunile mele uit sa-I mai multumesc pentru dragostea si bunatatea Lui si ca tind doar sa-I prezint framantarile si cererile mele. Consideram ca tot ceea ce am mi se cuvine, pentru ca sunt implicata in biserica, pentru ca sunt creatia Lui si ca daca ma iubeste, atunci trebuie sa-mi dea. Dar incetul cu incetul, am inceput sa realizez ca sunt un praf purtat de vant, ca sunt atat de mica si neinsemnata, ca ceea ce am nu e datorita meritelor mele, ci datorita dragostei si bunatatii lui Dumnezeu.

Mi-am amintit versetul 28 din Romani 8:”..Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu..”. Ma intrebam cum poate fi asta spre binele meu. Cum mai pot fi eu cea care am fost, cum ma mai pot bucura de viata, cum mai pot continua facultatea, cum imi mai pot intemeia o familie

Era o voce inauntrul meu care striga cu disperare dupa ajutor, dupa un raspuns. Atunci Domnul mi-a deschis ochii si parca imi spunea: „Am fost in fiecare clipa din viata ta alaturi de tine, dar tu ai ales de fiecare data sa faci orice altceva, dar nu sa vorbesti cu Mine. Am incercat sa-ti arat ca iti sunt aproape prin adierea calda a vantului vara, prin frunzele ce se prosterneau la picioarele tale toamna, prin fulgii de zapada ce se topeau usor in palmele tale iarna, prin parfumul florilor primavara..dar ai trecut nepasatoare peste toate aceste dovezi de iubire. Nu te-ai oprit nicio clipa sa te gandesti la ele, sa te bucuri de aceste lucruri minunate ce Le-am creat special pentru tine. Ai considerat ca ceea ce ai ti se cuvine si ma intrebai mereu de ce nu iti dau ce vrei atunci cand imi ceri ceva. Vreau sa te gandesti ca ai pret in ochii Mei, ca esti scrisa in palma Mea cu semn de cuie si ca tot ce vreau este sa fii fericita. Din aceasta cauza nu iti dau tot ce imi ceri, pentru ca de multe ori ele nu sunt spre binele tau. Vreau sa ai incredere in mine, vreau sa crezi ca mai pot face minuni in viata ta..”.

Plangeam tot mai tare..m-as fi plecat pe genunchi daca as fi putut, dar I-am vorbit Lui asa cum eram, intinsa in pat. Am inceput sa-I multumesc pentru ce mi-a oferit pana atunci, pentru fiecare lucru marunt ce imi trecea prin minte. Cu fiecare lucru ce mi-l aminteam realizam ca sunt atat de binecuvantata. Nu i-am mai cerut nimic, doar sa stea langa mine, pe acel pat si am continuat sa-I multumesc si sa-L laud.

Cu trecerea orelor asteptam o schimbare, Ii spuneam ca mi-am invatat lectia, ca Ii multumesc ca m-a trantit la pamant pentru a ma ridica apoi. Consideram ca e timpul sa ia acea povara din viata mea. Nu eram dispusa sa accept ca trebuie sa traiesc asa o viata intreaga si asteptarea era asa de grea. In astfel de momente mi-era greu sa cred ca se poate intampla o minune, dar fiecare milimetru din mine vroia sa creada ca va exista una.

In acea noapte mi s-a dat ceva somnifer ca sa adorm, ca in noaptea precedenta n-am putut. Cand m-am trezit miercuri dimineata simteam cum gulerul de ghips parca ma strange de gat si, fiind dreptace, din reflex am ridicat mana dreapta sa mai misc de ghips. Da, mana dreapta, am miscat-o J Imi venea sa explodez de fericire. Domnul bucuriei m-a surprins si m-a umplut de bucurie.

Miercuri dimineata eram programata pentru RMN. Acel imens cheag de sange pur si simplu a disparut si vertebrele mele aratau mult mai bine. Pentru medici poate a fost doar o intamplare fericita, dar pentru mine a fost o adevarata minune, a fost inca o dovada de iubire de la Dumnezeu. Am iesit pe semnatura din spital, pentru ca nu doream sa petrec Revelionul in acel salon si m-am bucurat de trecerea intr-un nou an alaturi de Domnul si de cei dragi mie. Am invatat sa fiu mai recunoscatoare, am invatat sa-I multumesc pentru bine, dar si pentru rau si sa am incredere mai multa in El si in promisiunile Lui. Uneori tot ce trebuie sa facem este sa incredintam totul in bratele Lui si sa ne culcam linistiti si increzatori ca El se va ingriji de toate.

Ne facem atatea planuri in viata, mai ales la sfarsit de an, dar de multe ori nu coincid cu ale Domnului. Si de multe ori nu Il includ pe El. Imi planuisem sa petrec Craciunul acasa cu familia, Revelionul cu prietenul si alti prieteni..dar El nu era inclus in planurile mele. Eram parca prea obisnuita cu Dumnezeu, ma gandeam ca El oricum intra in ecuatie, in viata de zi cu zi, dar nu m-am gandit in mod special sa-L invit sa petreaca acele zile cu mine, cu cei dragi.

In nebunia noastra mergem pe acelasi drum cu tot mai mare incapatanare, dar Dumnezeu, pentru ca ne iubeste incearca sa ne arate ca El vrea altceva pentru noi, incearca sa ne spuna sa ne oprim pentru o clipa si sa meditam la viata noastra, la ceea ce El a facut pentru noi. Dar exista un moment in care este nevoie ca El sa ingaduie sa fim trantiti la pamant pentru a vedea cat de mici si neinsemnati suntem fara El, cat de nepunticiosi am fi daca El nu ne da puterea de care avem nevoie.

E timpul sa meditam la viata noastra si sa invatam sa fim multumitori pentru tot ce avem, e timpul sa privim la maretia Lui, la lucrarile minunate din viata noastra si sa-I dam Lui toata slava si lauda, caci El e Singurul care merita, caci El e Domnul bucuriei care stie sa ne surprinda intr-un mod atat de minunat.

In zilele urmatoare urma ca ea sa treaca prin mari incercari mama, ei a intrat in coma fiind foarte grav bolnava iar medicii nu-i mai dadeau nici o sansa . Era una din cele mai bune prietene a mele si nu stiam ce sa ii zic asa ca i-am promis ca am sa postesc intr-o zi cu ea.

Pana atunci nu am mai postit pentru ceva asa important si in acea seara m-am rugat pentru mama ei cu credinta si ma rugam ca Dumnezeu sa-mi arate o minune……intr-o sambata m-a sunat o alta prietena si ma intrebat daca mama prietenei mele a murit ca ea aflat de la cineva, si eram dezamagita si incepusem sa-mi pierd speranta.

Dar in ziua urmatoare duminica dimineata am aflat de la prietena mea ca mama ei si-a revenit si este bine, saptamana ce urma o poate lua acasa fiind sanatoasa.

Aceasta veste m-a bucurat foarte mult si chiar a fost o minune ceea ce a facut Dumnezeu si m-a surpins modul in care a facut-o.

L-am cunoscut copil fiind,I-am auzit Vocea de atatea ori, I-am simtit prezenta si bunatatea in inima mea de copil si am ales sa Il urmez in apa botezului la varsta de 15 ani. Apoi insa am inceput treptat sa tanjesc dupa lumea asta ,sa imi doresc ‘mai mult’… Am inceput sa seman vant si am ajuns sa culeg furtuna. Mi-am cladit caramida cu caramida propria inchisoare si trezita intre zidurile ei strigam dupa ajutor,dar continuam sa zidesc. Aparent eram ok. Aparent eram acelasi copil cuminte ,desi intre timp crescusem. Nu facusem nimic ‘strigator la cer’, recitam in continuare poezii la biserica,salutam cu ‘Hristos a inviat!’ de Paste,dar de fapt imi umbla numai numele ca traiesc. Bucuria,pacea si viziunea nu mai erau demult. Era doar zbucium, framantare si nesiguranta. Nu mai stiam ce vreau,ce cred, nu mai vedeam nici un scop,nimic.Traiam doar pentru aici si acum si uneori aici si acum nu parea a fi suficient de motivant pentru a trai.

Si totusi Dumnezeu nu a renuntat la mine desi eu renuntasem demult la El.Si Dumnezeul indurarii a trimis rand pe rand persoane care sa imi intinda o mana si sa ma ridice din starea in care eram.

A inceput in anul 2 prin fata care statea pe scaunul de langa mine in sala de lectura (‘Sunshine’ asa cum ii mai spun eu acuma). Era ceva cu ea,ceva diferit. Nestiind cum sa o intreb daca e pocaita am intrebat-o la ce biserica merge si…aveam dreptate. Bucuria si pacea ei m-au facut sa ma intreb daca nu cumva gresesc,daca nu cumva ceea ce avea fata asta si ceea ce mie imi lipsea era tocmai Dumnezeul caruia eu ii intorsesem spatele.

Si Domnul a continuat in anul 3 cu colega de camera,care poate nu mi-a raspuns intotdeauna intrebarilor mele filozofice,dar a fost gata oricand sa ma asculte si sa imi impartaseasca din experienta ei personala cu Dumnezeu. O fata cu ‘coloana vertebrala ‘,care a avut curajul sa imi spuna fara ocolisuri ca gresesc si care a stiut sa se roage in tacere pentru mine. La sfarsitul anului trecusem de ‘faza de tagada’ , dar nu eram inca gata sa ma plec la picioarele Domnului.

Si apoi a urmat anul 4, cand m-am trezit in camera cu o fatuca enervanta de anul 1, care a avut tupeul sa ma ia pe mine la intrebari.M-am certat cu ea ,am plans ‘din cauza ei’, am reusit si eu s-o fac sa planga. Ne-am cerut iertare,ne-am certat din nou si in cele din urma am evoluat ,am trecut peste orgoliile ranite si am crescut impreuna. Stateam noptiile de povesti despre maruntisurile vietii, despre ‘marile mele probleme existentiale’ si despre Dumnezeu. Imi canta inainte de examene si ma incuraja in momentele mele de disperare. In fine au fost multe momente frumoase,in ciuda inceputului enervant. Fatuca asta a fost o adevarata binecuvantare pentru mine si Ii multumesc Domnului ca m-a surprins facandu-mi o asa mare bucurie si trimitand-o in viata mea.

Dupa toate framantarile si tot zbuciumul undeva spre sfaristul anului 4(aprilie-mai) am cazut la picioarele Domnului si I-am spus ca eu nu mai pot si nu mai vreau sa traiesc fara El.Si atunci Domnul bucuriei a daramat zidurile inchisorii mele caramida cu caramida,a rupt lanturile si m-a eliberat.Si de atunci Domnul acesta al bucuriei ma surprinde in fiecare zi.

Cea mai mare bucurie e sa stiu ca El m-a iertat ,ca m-a rascumparat cu un pret asa mare,ca ma iubeste in ciuda a tot ceea ce sunt eu,ca are un scop si un plan cu viata mea si ca sunt in mana Lui indiferent de ce se va intampla. Nu spun ca toate zilele sunt insorite, nu spun ca nu am caderi si lupte,nu spun ca nu sunt inca nenumarate lucruri de schimbat in viata mea.

Dar de cate ori cad,de atatea ori El ma ridica si de cate ori Il caut de atatea ori se lasa gasit de mine. Si Bucuria pe care mi-o da El e o bucurie mai presus de circumstantele vietii,mai presus de aici si acum. Bucuria care o da El intrece orice ‘bucurie’ pe care un om ar putea-o gasi in lumea asta.

Si ma rog ca dupa ce veti citi acest articol sa fiti binecuvantati macar cu o parte din adevarata bucurie cu care am fost binecuvantata eu in urma acestei „intamplari”.
In urma cu aproximativ un an, un an si ceva, in urma unor esecuri destul de mari de care am avut parte cam in toate planurile: familial, educational,emotional, chiar si spiritual…am inceput sa ma inchid foarte mult in mine si sa pun o bariera destul de mare intre mine si cei din jurul meu, inclusiv prieteni apropiati, astfel ca nu mai gaseam bucuria si farmecul aparte al fiecarei zile.

Relatia mea personala cu Domnul devenise o rutina, studierea scriputrii, timpul meu de rugaciune…le simteam atat de slabe incat de multe ori ma intrebam daca Domnul e acolo in momentele acelea…daca totusi ma asculta, daca imi vede starea…Dar El era 100% acolo, eu eram cea care ma indepartasem…

In biserica eram implicata, si inca sunt, slava Domnului, in lucrarea cu corul si urma sa mergem la un concert in Ungaria in octombrie 2009.Se discutase de mult timp despre iesirea aceasta si eram atat de entuziasmata si de incantata de idee, insa la inceput nu stiam daca voi putea sa merg asa ca incercam totusi sa-mi stapanesc acest entuziasm…in vacanta de vara,dupa o vreme s-a confirmat si posibilitatea de a merge la concert..yeeee, nu va imaginati ce bucuroasa am fost!
A venit insa si toamna, a inceput faculta, dar bucuria si entuziasmul nu prea mai faceau parte din preocuparile mele zilnice, doar gandul ca urma sa merg la concert cat de curand mai imi aducea farama aceea de entuziasm…Era marti, imi amintesc perfect acea zi…aveam ceva curs de engleza si tot stateam sa ma gandesc daca sa merg sau sa nu merg.Totul imi era atat de indiferent… dar am zis ca voi merge totusi.Am ajuns la facultate, am urcat la etajul 3 in sala, eram doar 4 persoane, 4 fete…d-soara profesor nicaieri.

Dintre fetele care eram acolo o cunosteam doar pe una din ele, pe celelalte doua nu.Am intrat noi in vorba, daca mai stam, daca mai asteptam.Printre altele vine vorba de weekend…tocmai weekendul acela urma sa mergem la concert cu corul, ehh va dati seama ca le-am povestit cu entuziasm de iesirea ce urma sa aiba loc.In momentul acela, una din fetele pe care eu nu le cunosteam, Denisa, a inceput sa-mi puna intrebari: ce fel de cor e acesta, de la ce biserica, cum e la voi…si uite asa am inceput sa marturisesc pe Domnul, da… in momentul acela am uitat de orice esec, de orice indiferenta si inima a inceput sa mi se umple de bucurie, eram atat de „surprinsa de Domnul bucuriei” incat simteam ca eram alta persoana..

Denisa era, in mintea mea, ultima persoana din cele 3 care ar fi putut sa prezinte interes fata de ceeace eu povesteam, insa ea a fost cea care imi citea pur si simplu cuvintele de pe buze, imi spunea apoi cand ne pregateam sa plecam ca ea are nevoie de Dumnezeu, ca simte ca e departe de El si doreste sa se apropie de EL…wow!!!Stiu ca i-am spus Denisei atunci: ”sa nu crezi ca faptul ca noi ne-am intalnit azi este la intamplare…”, dupa care am facut schimb de numere si de atunci am pastrat legatura.

Imi amintesc perfect cat de bucuroasa am iesit atunci din facultate si ma gandeam la El, la Domnul bucuriei…la cat de prezent este si la cat de absenta fusesem eu…Stiti ce am facut?Am pornit pur si simplu pe strada si eram hotarata sa vorbesc, sa ofer bucurie, un zambet…eram pe Eroilor, soarele stralucea afara si era atat de placut…bancile erau toate ocupate, iar eu tot cautam un loc si nu am gasit decat o banca pe care statea o batranica, acolo era un loc si pentru mine asa ca m-am asezat acolo.

Eram asa de bucuroasa de „intamplarea” dinainte incat am zis in inima mea ca trebuie sa dau mai departe…asa ca am intrat in vorba cu batranica noastra.Acuma stiti fiecare dintre voi cum sunt cei in varsta, cat de mult le place sa povesteasca si ce mult se bucura cand cineva sta si asculta…asta am facut, iar lucrul acesta mi-a adus o bucurie si mai mare, Domnul ma folosea, puteam sa-L marturisesc!!!

Cand am plecat radiam de fericire!E vorba de acea fericire care aduce odata cu ea implinire, intregire, care sterge orice urma de neimplinire, orice gand secunadar…e bucuria de care doresc sa am parte in fiecare zi din viata mea…

Vreau sa multumesc in primul rand Domnului pentru ca tocmai imi ofera aceasta bucurie de a-L marturisi pe El prin publicarea acestui articol! Si mai doresc sa multumesc celor care mi-au dat ocazia sa impartasesc aceasta…
Domnul bucuriei sa va surprinda pe fiecare!!!
Alina Daniela

De mult timp.. am inteles ca El are un plan special pentru mine si sincer..uneori raman parca in ceatza.. pentru ca nu stiu ce trebuie sa fac si cum trebuie sa fac. De asemenea, ca foarte multi dintre voi, nu inteleg de ce unele lucruri se intampla in cutare fel, de ce unele lucruri m-i se intampla mie.. sau dimpotriva.. de ce unele lucruri nu m-i se intampla mie?

Desi am auzit de milioane de ori..ca fiecare lucru isi are vremea lui, Domnu mi-a spus personal astazi.. ca trebuie sa accept faptul ca trebuie sa astept! Ceea ce vreau sa va spun.. e ca surprinzator, Domnul vorbeste exact atunci cand trebuie, alege momentul potrivit pentru ca tu sa intelegi raspunsul problemei tale.

Ca sa incep povestioara cu o binecuvantare care m-a marcat la inceputul vietii mele de crestina, o sa va spun mai intai faptul ca parintii mei nu sunt crestini.. si sunt cu totul impotriva deciziei mele de a-L urma pe Cristos. La inceput frecventam o biserica din Bistrita, pana a inceput distinsul scandal cu pocaitii. Am inceput sa ma imbrac la alte persoane acasa, pentru a putea merge la biserica, inventam de multe ori ca merg altundeva si desigur planul asta era bine elaborat cu cateva ore inainte.

Desi eram constienta ca Domnu era mereu cu mine, sfiala, spaima si non-cheful de scandal si de a fi trimisa de acasa (mari sanse ) ) ma insotzeau mereu si faceam tot posibilul ca ai mei sa nu afle ca mergeam in continuare la biserica. ….pana intr-o zi.. pam pam ) Am mers intr-o duminica seara la biserica.. si mama ma vazuse in rochie.. si ma pandise pe geam ca m-am urcat in taxi, dovada ca banuia ea ceva de mult. Intorcandu-ma seara, am sunat-o pentru ca aveam nevoie sa-mi arunce niste bani pe geam, iar dupa ce i-am zis de ce am nevoie, m-a intrebat pe un ton foarte amenintator ‘Unde tot mergi tu in fiecare duminica?!’

Numai Domnu stie cum nu mi-a tremurat vocea si am inventat ceva pe loc, urmand ca apoi sa urc sus in casa. Adevarul este ca dupa aceea, am intrat in panica, mai tare ca oricand.. simteam ca nu mai pot sa respir.. si m-am asezat pe o banca si am inceput sa plang, pentru ca efectiv nu stiam ce sa fac. A fost o faza de genu.. THIS IS IT! mai pe romaneste.. ii gata de mine! M-a apucat o groaza si o lipsa de aer, o centrifuga de ganduri care`mi zburau prin cap. Si chiar cand credeam ca ‘viatza mea’ s-a sfarsit.. ce credetzi?

Apare din senin un baiat de la biserica..care si daduse un indemn in seara aceea la amvon. Mi-am ridicat privirea in stanga si l-am vazut cum respira greu pentru ca, a dat cateva ture ca sa ma gaseasca, din senin.. stiind ca frecventez biserica..si ca parintii mei nu sunt crestini si dorind sa ma intrebe unele lucruri. Mi-au si dat lacrimile si am inceput sa-i povestesc situatia in care ma gaseam.. si ce ma astepta sus la etaju 3.

Acesta..stand cateva secunde dupa ce i-am povestit tot in lacrimi, a zis.. ‘Doris, o sa ne rugam acuma.. si nu te las sa pleci de aici pana nu iei hotararea sa urci sus si sa-i spui mamei tale unde ai fost..unde mergi tuh duminica si de ce!’ I-am explicat de vreo 3 ori ca nu pot..efectiv nu pot sa fac asta..! si ne-am rugat.. si ne-am rugat.. si nu stiu de unde..a venit o putere care m-a determinat sa fiu curajoasa si s-o infrunt pe mama!

Dupa tot plansu de pe banca.. inainte sa ne ridicam.. si iesind din acel shoc.. l-am intrebat din senin ‘tu de unde ai aparut chiar acum?’ si stiti ce mi-a raspuns? ..’DOMNUL A VRUT SA FIU AICI’ ..Va spun.. am urcat sus.. si cu un curaj de care n-am mai dat niciodata dovada..i-am spus mamei unde am fost si la sfarsit.. a ramas muta! Omul acela.. trimis de Domnu in momentul potrivit..a fost o adevarata binecuvantare si incurajare.

Stiu ca sunt foarte multe persoane in situatia in care nu au curaj sa le spuna parintilor de o asemenea decizie sau de frecventarea unei biserici…sau..dupa ce l-i s-a interzis sa mai mearga..sau au fost amenintatzi ca vor fi datzi afara din casa. Va spun sincer.. nu va fie frica.. eu m-am si botezat, stiind ca vor fi total impotriva ..si dupa multe rugaciune cu grupul meu.. le-am spus parintilor si acest lucru, indiferent de consecinte.

Ma rog ca relatia mea cu Domnu sa creasca, sa-mi descopere El ceea ce trebuie sa fac, lucru pe care-l astept de mult.Uneori simt ca nu am credintza destula.. alteori mi-e rushine de mine..de gandurile mele.. dar stiu un lucru sigur pe care nu-l regret…acela de a-mi fi predat viatza in mana Celui care are totul sub controlul Sau. Fitzi binecuvantati!